Cred ca revizitarea Icon în anul 2023 i-a stârnit anumite nostalgii legate de perioada de la mijlocul anilor ’90 lui Greg Mackintosh, mai ales după o serie de albume care au reprezentat, fiecare în felul său, căutări, experimente și rafinări ale soundului și interpretării Paradise Lost. Despre Icon 30 nu e nimic de spus, cel puțin nimic bun. După o suită de albume care au sunat destul de diferit unul față de celălalt, crâncenul The Plague Within, sludgy-ul Medusa, și melo-gothic-ul Obsidian, te întrebi încotro se va îndrepta Ascension. În sus, ai putea fi tentat să crezi, având în vedere titlul. Dacă crezi în cicluri și rotirea acestora, anticipezi ceva radical diferit (destul de dificil de realizat, dacă nu imposibil) sau ceva care să includă toate abordările anterioare ale trupei. În felul său, Ascension e un fel de best of, de retrospectivă sau ceva de acest gen. Din motivul ăsta va fi apreciat și, mă gândesc, din exact același motiv va fi detestat. Este un album care începe bine, însă continuă neinspirat. Este un album care are destule vârfuri (Serpent on the Cross, The Tyrants Serenade, Salvation, Silence like the Grave, Deceivers, This Stark Town) dar și destule fillere (Diluvium, Savage Days, Sirens, The Precipice), așa încât lasă impresia că durează mai mult decât trebuie. Nick Holmes se află într-o formă vocală excelentă și a găsit echilibrul perfect între vocile clean și cele dure, la fel și Greg, care a conceput niște linii melodice incredibile pe anumite piese, însă producția albumului este prea shiny și modernă pentru acest stil muzical. Cred cu tărie că puțină reținere în selectarea pieselor incluse pe album, respectiv neincluderea pieselor 6, 7 și 8, ar fi condus la un Ascension cu o durată în jurul a 45 de minute, mai compact, cu o direcție mai clară și mult mai ușor de calificat drept un album reușit. Așa, este doar un alt album “în linia Paradise Lost”, ceea ce în 2025 nu mai înseamnă mare lucru.
